Brazii ma striga din nou
cu glas rece si proaspat
si stanca ma cheama pe varfu-i
de granit.
ma cheama toate sa ma dezbrac
in mijlocul apelor
al vantului
al focului solar
si-al lunii albastre
si stau pe stanca rece
o clipa cat un veac,
lasandu-mi nudul sa curga peste prapastie
fara sa cad.
si singura haina ce-mi tine de cald
este privirea Universului
plina de adevar si har.
si doar prin ochii Universului
pot sa vad ceva...
real.
4 comentarii:
Si eu sunt mereu urmarita de ideea asta a ma lasa Universului. Un fel de let it be. Chiar acum o saptamana o colega mi-a spus chiar asa..."Zi, Universule, zi..."
:))
:) foarte frumos
ai un "interesant" de la mn :P
Nu era dezordonat deloc . Era doar incomplet. Sau asa simteam eu, cine stie. Si l-ai fotografiat?
Trimiteți un comentariu