supa de la metrou

Metrou, Unirii, cand trenurile se retrag de pe linie:

poc........poc.......poc...
tocurile unei doamne in varsta.
(era deja doamna...nu avea unde sa se mai grabeasca)

toc toc toc toc toc toc toc
in acelasi timp, tocurile unei domnisoare grabite.

la trei stalpi de beton, cu distanta de vreo 5 m intre ei, in stanga mea zdranganea lent o chitara, manipulata de un neica...dar nu nimeni. un neica cu fata ascunsa sub o sapca de blugi, murdara, probabil din zilele cand in ea strangea maruntisi pe bulevard. Sapca reflecta tristetea care probabil atarna si pe fata lui....dar muzica nu ar fi spus asta.

in dreapta mea, la vreo 7 m, un copil de vreo 7 ani freca o doza goala de cola de peretii mozaicati

dar cel mai mare zgomot era in sufletul meu.

nici macar scartaitul ,,Preciziei" nu ma mai inspaimanta. Inainte era ascutit si taios... Acum era ceva usor de suportat.

Zgomotul din mine nu era trist.
Eu nu eram trist.
Era un zgomot placut dar forta lui ma inspaimanta grozav
Era undeva intre placere si indurare...
Imi placea acel cantec
dar induram identitatea aparent pierduta a acelui om...
mi se parea nedrept sa ma bucur si in acelasi timp parca deja dansam pe cantecul sau
nu dansam eu...dansau cele patru tocuri, cate doua in ritm personal
iar copilul acompania.

era o imbinare zgomotoasa intre tot si diversa....asta nu ma lasa sa ma plictisesc

doar rotile ,,Preciziei" se imbinau perfect cu sinele dar in ciuda acestui fapt
creeau un scartait asurzitor
care nu facea parte din echilibrul haotic in care eu deja patrunsesem...
era o supa de zgomote si sentimente care a expirat in 40 de secunde.

Tocmai din cauza asta nu ma gandeam ca o sa continue pana in prezent!
Dar acum va continua pt ca apoi am observat ca acel neica...nu era decat un copil
care nu depasea mai mult de 14 ani.
Atunci mi-am amintit de asta: